…

In repetate randuri am deservit tacerea rupandu-i hainele atat de simple si obligandu-o sa se explice. Dupa aceea, de fiecare data m-am inapoiat ingretosata, ca de un ceva greoi si ranced care mi se agata de radacina limbii. Nu mai zic de suflet care se zburlea la mine si cu repros mi se arata zgribulit, caci il expusesem din cale afara prin egotice cuvinte. Vazand asa, cu timpul am ales din ce in ce mai des tacerea, nobila reintregire prin  care am aflat cum sa nu ii mai traiesc pe ceilalti, si cum sa ma traiesc pe mine (si asta fara sa rup vraja care ma invaluie inca de cand m-am nascut).

Abandonez des intregi procesiuni lexicale pregatite temeinic de pelerinaje lungi inspre poarta lui nicaieri. Ma indeamna nevoia de mine sa ma asez la umbra ta… Si cuibarita bine intre doua timpane amortite si inima care incearca sa isi regleze ritmul atator nelamuriri pasagere, sa mi se intample atatea amanari frumoase pentru niste raspunsuri care oricum maine nu vor mai valora nimic.