In fine, unul din cele mai urate lucruri care mi s-ar putea intampla ar fi sa simt intre mine si Dumnezeu o distanta atat de mare, incat de lehamite si deznadejde sa nu o mai pot parcurge. Sa cred ca cerurile ma sfideaza si sa renunt la ele ar fi inceputul promitator al ultimului sfarsit. Nu Dumnezeu s-ar sfarsi, ci eu din El m-as desprinde, frangandu-L.

Astazi si doar astazi din toata intinderea vietii mele ce a fost si ce a mai ramas de trait, I-am prins fara sa vreau un gand. Un gand din acelea de-ale Lui, rimand cu linistile ogivale ale boltilor neincapute, un gand ca un miez de sfera, acompaniind tangential rasunetul intrebarilor mele. O parere de rau dumnezeiasca, pe care nu ma incumet sa o demontez stiindu-o intemeiata.

Ma las cuprinsa si, da, am nevoie de intregul soare si deopotriva de toate intemperiile Tale, ca sa devin mai om decat sunt, si ca sa invat ca mi se cuvinte totul din ce mi-e pus deoparte, dar niciodata mai devreme de termenul stabilit. Am nevoie de praguri si piedici, si de toate intampinarile Tale de dupa. Am nevoie sa cresc prin Tine ca sa te pot iubi indiferent de vreme.