Poveste

 E brunet. Are ochi ingusti ca de vulpe cu care priveste niciodata fix, ci mereu alunecos, prin lucruri si pe dupa oameni, nu ii convine sa ii fie surprinse adevarurile, pentru ca stie si el ca mai bizar de atat nu va mai fi nimeni. Vorba ii e grea de nuante sovaitoare. Se intelege lesne ca nu lanseaza din suflet cuvintele, ci doar din varful buzelor.  Simuleaza generozitatea dusa la paroxism. Mai-mai ca a cazut si el in propria-i capcana, si se induioseaza pana la lacrimi atunci cand intinde mana cuiva cazut in mizerie, fiindca in acel moment se vede pe sine de undeva din afara, si tare ii mai place imaginea pe care o ofera.  Se linge pe buze de sine, asa mult ii place cum pacaleste pana si aerul inconjurator.

 Are mersul saltat si desantat atunci cand isi plimba singuratatile pe strazi.  Emana in jur iz de complexe. In ciuda puerilitatii, e constient pana la durere de inutilitatea sa. Si mai stie si ca ii lipseste pana si cea mai elementara vointa de a se misca prin viata. Simplul fapt de a deschide ochii dimineata peste un alt soare, il seaca la suflet. Fiindca stie ca e absolut privat de valoare si isi teme clipa cand toti vor descoperi ca el nu face umbra pamantului. Nu si-a dat nicicand vreun sens si nici nu are de gand sa isi dea. Nu a fost niciodata interesat sa isi ofere vreo sansa. Banuieste ca a venit pe lume dintr-un accident nefericit. El nu trebuia sa fie nicaieri. Nu trebuia sa fiinteze, dar …s-a intamplat, si acum isi duce greul constiintei fara puncte referentiale, zi de zi. Ca o compensare, mama lui i-a dat un nume rar, ca sa se poata distinge in multime mai usor, si pana ca ceilalti sa realizeze ca nu valoreaza nici doi centi, el deja va fi plecat inspre casa, ca sa isi ascunda nimicnicia in fata computerului de pe care descarca muzica intr-o frenezie greu de imaginat. Isi flutura prin fata ochilor ideea ca a prins si el radacini in ceva, ii place adica jazzul vechi, si nu se stie, un azi-maine, cand va marturisi  acest lucru, va putea sa epateze macar pentru cinci minute, timpul necesar ca sa se strecoare de sub privirile curioase, si sa fuga acasa. Asta ar fi sansa lui ca sa ii lase incantati asupra lui…

Nu munceste. Asuda numai la gandul istovitor ca viata trebuie castigata prin sudoare… Si apoi sa fie scuzat, dar la ce sa trudeasca el cand un sens nu are si nici vreun punct de sosire? Se indreapta spre nimic, si atunci cand finalul care te asteapta este nimicul, de ce ai munci? Si nu e numai filozofia ratarii care il tine acasa, asta ar fi mai mult o aura dramatica cu care se poleieste atunci cand isi cere scuze de la sine, dar… adevarul e ca mama lui il intretine. Intretinut azi, intretinut maine, uite asa i s-au atrofiat sufletul impreuna cu mintea, iar muschii si i-a abandonat intr-o letargie cu care ii sta aproape bine.

 Nu vrea sa se rosteasca in preajma lui nimic despre demnitatea masculina. Incepe sa se agite si sa se fastaceasca daca aude despre asa ceva, ii e ciuda ca acest concept chiar exista, si stie bine ca niciodata nu s-a alineat acestui standard. Asta e un alt motiv pentru care isi duce zilele mai mult prin casa, acolo a fost de mult acceptat cu toata droaia lui de carente. Acolo e barlogulde hibernare continua a simturilor lui. Dar si asa, cand bantuie prin holurile casei, tot nu se uita in oglinzi, are crezul ca daca nu o face, nici ele nu se vor uita la el si nu il vor pari niciodata. 

Numai acasa mai trece el drept barbat, in ochii unei mame batrane si naive. Vaduva sa mama, e singura femeie pe care a putut-o fascina pentru eternitate. Prin ea a realizat pacaleala perfecta, caci ea crede orbeste in tot ce el face si inca se inchina la icoanele „nenorocului” mezinului sau fiu. Numai mama lui, cand ii cauta in priviri, se uita in sus. Si el acolo, in acel moment,  isi simte puterea si virilitatea. Singuratatea si palmele primite de la viata au consumat-o si au redus-o la o usoara labilitate psihica, la isterie si exaltare. Dar nu, nu asta explica de ce se agata cu atata drag de mezinul ei fiu. Caci familia era inca intreaga si fericita cand ei i se aprindeau privirile si simturile la simpla lui vedere. Si el a stiut asta si a invatat sa taca peste aceasta taina. Ii hraneste zi de zi sperantele si ii da ce are nevoie pentru a fi fericita in secretul ei deja dezgolit: il iubeste. Nu ca mama. Ca femeie. I se umple gura cand ii silabiseste numele lui rar. Iar de pleaca chiar si pana la colt sa isi ia ratia zilnica de Chesterfield, se sufoca de dorul lui.

  Mama batrana, exaltata, singura… si fiu  ratat, fara valori, impreuna au  o complicitate puternica, pe care au construit-o unul pe hibele si neajunsurile celuilalt. El isi odihneste esecurile si lenea existentiala pe umerii ei rapusi de batranete adanca. La schimb ii ofera romanta vietii ei, pentru ea se imbraca frumos, pentru ea defileaza prin casa cu aerul unui barbat plin de importanta, griji si sarcini de dus la bun sfarsit, pe ea o hraneste cu priviri care de care mai tandre, pe ea o saruta chiar si pe gura, scurt dar intens, cu ea sta seara pana tarziu si o face sa rada. O recompenseaza pentru ingaduinta ei inteleapta cu care ii mangaie neputintele si cu care se face ca nu ii vede nimicnicia. Nu stie ca ea chiar nu i-o vede… Si nici lui la urma urmei nu ii e chiar asa de greu sa o rasplateasca in fiecare zi a restului vietii ei. Fiindca numai in ochii ei are curaj sa isi infrunte reflexiile chipului. Si doar sub mainile ei batrane isi poate netezi fruntea grea de atata gol de fiinta. Si fiindca o iubeste si el. Ca fiu ce ii este, si ca pe singura femeie din viata lui.

Reclame

7 răspunsuri to “Poveste”

  1. imi place simbioza asta care ii da sensul in viata;o gaseste ca pe un pretext sau e o dependenta pe care nu o mai constientizeaza?poate asa e el in cautarea fericirii 😉

  2. deşi nu vreau să speculez e prea detaliat şi bine scris să nu fie adevărat măcar într-o oarecare măsură.

  3. Oana, e un pic din toate. Este dependent intru totul de mama sa, dar pe undeva e si un mare profitor. Ultima ta fraza m-a pus pe ganduri: stii ca acum realizez ca el e fericit asa? Si intr-adevar o iubeste un pic mai mult decat ar fi normal… 😉

  4. Dante,ai ghicit, povestea e de fapt un caz real. E o poveste ce se desfasoara zi de zi in gustul ei amarui si bizar…

  5. Hm…poate ca un ratat sunt si eu. Probabil de alt tip – nu sunt brunet, sunt roscovan si am si barba si o familie normala, careia de multe ori ii insel asteptarile, dar cu succes.
    As vrea sa descrii, candva, pe cineva care NU este ratat; in lumea asta in care nimeni nu stie nimic pana cand inchide ochii pe veci si banuiesc ca nici nu FACE nimic in toata osardia lui.
    In viata mea obtin de multe ori „realizari” de care m-as fi bucurat cu multi ani in urma; le obtin nu pentru ca le doresc, ci pentru a pastra un nivel de „normalitate”. Multi din cei dragi mie se bucura pentru ele; uneori mai zambesc si eu: nu e chiar rau pe lumea asta.

  6. Ma surprinde faptul ca ai comentat tocmai aici 🙂 Nimic nu e intamplator, oricum. Uite, in felul asta mi se confirma ca ai barba, ceea ce stiam. De fapt simteam 😉
    Cand am scris povestioara asta inca judecam fragmentat, inca nu ma eliberasem din stransoarea unor resentimente. L-am pictat in culori terne, i-am dat aura unui ratat, stiu. I-am pus o pecete pe care poate nici nu o are. Nu poti eticheta la momentul de fata. Eticheta se pune din perspectiva ansamblului, dar asta am aflat-o un pic mai tarziu. Suntem de toate. Suntem deopotriva ratati si realizati, suntem deopotriva merituosi si lichele, fiindca ne definim prin ceea ce am putea fi, ce am fi capabili sa facem. Oamenii se schimba,daca stagneaza o fac pentru fractiuni de timp, si nu e nimic rau in asta… Constanta si consistenta o dobandesc de-a lungul schimbarilor, daca acestea sunt canalizate inspre fluxul cel bun, daca se ajunge la o anume consolidare. Schimbarea continua a lor este contradictia dintre avatarurile mai mult sau mai putin veridice prin care trec in cautarea de sine, si sufletul profund care face un slalom aproape chinuitor printre aceste avataruri ca sa isi atinga desavarsirea. De aceea daca e sa fim ceva, suntem abia la final, dupa ce ne-am explorat toate posibilitatile de noi. De aceea am incetat de a mai pune etichete si de a judeca.Pana la inventarul final totul tine de perspectiva, suntem inca robi ai relativului… Perceptia face experienta.
    „..le obtin nu pentru ca le doresc, ci pentru a pastra un nivel de “normalitate”.” Nu iti cer sa imi definesti normalitatea asta. Am inteles deja ca te pricepi sa tii un echilibru si asta este un lucru bun. 🙂 Chiar foarte bun! Sa te bucuri de familia ta si daca iubirea e cea care te anima, sa fii sigur ca nu le inseli asteptarile, asta doar tu o vezi… 😉

  7. Cristia, cati nu sunt ca el ! Doamne, prea multi !


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: