Despre intamplari, alt fel de a fi si copii tainici (din scrisorile vreodata ajunse)

145564460_b8d93a53f2_o.jpg

Mult timp nu am vrut sa dau nume luminii, desi ea m-a cautat mereu. Am avut ochi rai si opaci, mi i-am hranit cu alte intamplari ce nu isi aveau starea in realitate. Am crezut ca se poate. M-am ferit de lumina, asemenea unei umbre ce nu vrea sa stie decat de sine si nimic altceva. Aveam multe vagauni de ascuns, fiecare negura a mea isi temea adevarul. Ma aruncam in nuvele alunecoase, nici eu nu stiam exact ce sa sper, fiindca fragil nu imi era sufletul, asa cum mi-a fost scris, ci fragila si expusa imi era mintea. Nu o acopeream cu nimic, ci o dadeam spre cumparare unor umbre necunoscute care acum au disparut. Nu imi vad vreun merit in asta, simt doar ca am fost transportata inspre un alt taram, El ma pregateste pentru altceva, nu ma mai vrea asa cum obisnuiam sa fiu. Nu m-a iubit nimeni asa cum ma iubeste El. Ma copleseste, imi vrea castigata pentru eternitatea Lui orice mica respiratie ce-mi apartine. Ma castiga cu fiecare vorba a mea, cu fiecare ghicire timida ma vrea. Si nu pot sa-I rezist, fiindca nicicand nu ma va pierde. E bun, e tainic, e enorm in fiecare gest al Sau… Ma cheama inapoi spre El. Cu fiecare eu ma poarta inspre El, si nu mai plang de sase luni… Nu imi e teama, nu inteleg ce poate insemna sa iti fie frica, ma indrept atat de natural spre fiecare clipa, incat presimt ca am sa mor. Ori lumii, ori mie, definitiva am sa ma las in spate, definitiv am sa devin doar soapte. A disparut in mod ciudat singuratatea, acel “veac” care din urma ma vana. Au plecat relele din viata mea si nu stiu cine le-a gonit.

Nu mai am timp, nu mai am spatiu, oglinzile mi-au disparut de mult, nu am nimic din ceea ce credeam ca sunt. Acum este cu totul altceva. Cand ei vorbesc despre ale lor, eu tac mereu si-mi dau de lucru printre departari, nu sunt umila dar nici ostila, eu tind sa cred ca doar m-am prins din urma, un ieri de neajuns in care obisnuiam sa fiu copil. Am atata rabdare cu franjurile de la covor sa le rasfir si sa le simt pe degete, si totusi ma foiesc in loc in neastamparare cand cineva-mi vorbeste, pentru ca am nimerit pasii inapoi spre mine mica. Asa cum scriam acum de curand, sunt iarasi copil. Si nu prea stiu unde si de cine sa intreb ca sa ii multumesc. Sunt inapoi, copil, sunt pentru a doua oara, ca marea sansa a vietii mele, acea “boaba neagra de fasole ” asa cum ma alinta mamaia Aura. Am ochii mari de uimire ca am nimerit fara sa vreau aici, printre ciuperci inalte si pitici. Orice ma incanta peste poate! Faptul ca am ghete rosii, faptul ca soarele trece asa gingas prin frunze, ma incanta pana si stranutul meu…dar si mai mult ma bucura ca esti si tu inauntru, si ca te joci mereu cu mine.. Crezi ca am sa mor curand? Ca prea sunt impacata. M-am cuibarit intr-un colt de mine ca sa va vad pe toti, si ca sa ma apar daca cineva incearca sa ma traga din nou afara. Sunt iarasi mica, ce bucurie nesperata pentru mine! Ma plimb pe coama unor raze curbate si alunec mereu la vale saltand pe excrescentele de soare. Si fiecare nor ia forma unui chip. Se mai intampla ca atunci cand inchid ochii, pe sub pleoape sa mi se plimbe scoici ca niste amprente, niciodata doua la fel.

Dar cel mai mult se intampla sa il sacai pe sfantul Francisc tragandu-l de poalele togii, sa ma invete graiul animalelor. Imi mai zice din cand in cand cate ceva, cand mai revine cu mintile pe pamant, dar e de obicei absent.. Acest tanar inalt, roscat si trist, adica sfantul Francisc, stie si graiul autist… Un grai pe care aflu ca l-ai descoperit si tu. Vreau sa te intreb atata lucru: Cum de ceilalti nu inteleg? Cati ochi le trebuie ca sa patrunda ceea ce e atat de evident? Si in definitiv ce e atat de greu ? Copiii vesnici sunt cei atat de fericiti, cei ce aduc pe lume lumea, in alt alfabet, in alt sistem… Nu i-am inteles niciodata pe cei ce incearca sa dea un leac. De ce ar vrea vreodata cineva sa ne salveze din mainile unei alternative fiintari? Toate resprosurile adunate, ca nu stim sa ne ancoram in realitate… eu ii dispretuiesc… Refuza sa inteleaga ceea ce e atat de clar. Te citesc cu emotie mereu, cu precadere acum cand imi vorbesti de ai tai copii. Atat de bine stiu ca de acolo vii… Cum crezi ca nu ti-as crede? E scris in orice mica adancitura a chipului tau ca esti din acea lume, tu nu mai esti ascuns de mult ochilor mei. Aseaza-te un pic, gaseste-ti locul si da-mi ascultare: cred ca stiu unde te doare… fiecare isi are punctul de plecare, acel start generator de noi. Acolo unde tu te-ai regasit, de-acolo sa te prinzi din urma si sa te continui inspre infinit. Nu-ti fie teama de intreruperi, ele nu exista decat acolo. Dar aici unde suntem deopotriva uriasi si pitici, aici suntem orice ne este dat sa fim. Imi zici apoi ca te-au vazut in chip de foc..  Rad in mii de zambete, la fel te-am inchipuit si eu, remember? Acolo unde pe mine ma vedeam doar ca scanteie. Nu ai pierdut nimic din ei, dupa parerea mea tu esti definitiv acolo, unde mereu te-am intuit. Cu cei care pe sub cuvinte au atins pragul de cer… Nu as incerca niciodata sa vindec fericirea. Ar fi cel mai mare pacat. Dumnezeu si lumea nu sunt ceea ce cred ceilalti. Copiii sfantului Francisc, copiii tai, au inteles deja ce vreau sa zic… Boala adevarata vine din cei care isi cred doar burtilor si mintilor desarte.Uite, tocmai de-aia nu am sa te compatimesc pentru “veacul de singuratate”. Si eu am unul, dar e al meu mereu, si inauntrul lui eu m-am gasit copil din nou..

Reclame

11 răspunsuri to “Despre intamplari, alt fel de a fi si copii tainici (din scrisorile vreodata ajunse)”

  1. Cred ca ai spus tot ce se poate spune acum! Am icercat sa adaug un cuvant, doua si eu… Dar nu e posibil. Se strica tabloul… Si nu mi-as ierta asta niciodata!

  2. Gmmail, sa iti multumesc pentru vorbe frumoase. Dupa ce apele isi vor fi regasit limpezimea, impartasesc cu voi ceea ce isi asteapta un alt fel de oglindire. Un „tablou”, cum il numesti tu, expus. Si daca e expus, este si deschis cuvintelor voastre. Nimic din ceea ce e de provenienta sufleteasca nu il poate strica … 🙂

  3. Ce usor vorbesti cu tine ! Sau ai lasat ingerul tau sa-ti vorbeasca.

  4. Omu, nu stiu… 🙂 Exact nu stiu a defini ce se intampla. Vorbeam cu mine,vorbeam cu el, imi vorbea ingerul, imi vorbea sinele…e mai greu de stabilit.Cert e ca undeva acolo, prin tulpina principala a existentei mele curgea fara piedici si noduri, un suvoi de cuvinte prin care mai mult decat orice, m-am aflat si am invatat sa ma iubesc

  5. Ce spui e asa de frumos, de calm si consolator!
    Deci si tu te intrebi daca urmeaza un fel de moarte! Poate atat de putin am experimentat linistea incat ne sperie…
    „Am atata rabdare cu franjurile de la covor sa le rasfir si sa le simt pe degete, si totusi ma foiesc in loc in neastamparare cand cineva-mi vorbeste, pentru ca am nimerit pasii inapoi spre mine mica…” Trec asa de des prin stari ca ale tale!
    Vei (vom) fi bine, copiii nu raman singuri, ii insoteste mereu visul…

  6. Un fel de moarte sigur se intampla cu mine.. De atunci se tot intampla, dar este nespus de linistitoare. Chit ca e vorba de o transformare sau mai stiu eu ce „minunatzie” 😀 , nu imi este frica. In linistea pe care mi-o permit destul de des, ma cuprinde sentimentul atat de cald si mangaietor al apartenentei.
    Cum spui si tu, „copiii nu raman singuri” indiferent de imprejurari. Si nu suntem singure, stiu ca stii..

  7. Eu cred ca e vorba de inceputul din vechi… e minunat cum reusesti sa te concentrezi pe copilul din tine expus totusi unei realitati dure.Asa cum ai grija de copiii tainici, ai grija de tot ceea ce mai insemni tu in fata Lui si de transformarile viitoare. Daca gresesc cum gandesc e doar pe moment … maine va fi altfel.Sunt doar un suflet langa tine, perceput din tastare …caruia ii pasa.

  8. Ce frumooos!!!
    Cand copilul vine pe lume, el vine fara niciun „Eu”. El este pur si simplu o coala alba de hartie, nu are nimic scris pe el. Acum, societatea va incepe sa scrie, va incepe sa-i ingusteze constiinta. Treptat, societatea ii va atribui un rol – „Acesta este rolul tau; acesta esti tu” – iar el se va lipi de acel rol, care nu-i va permite vreodata sa fie fericit, pentru ca fericirea este posibila numai atunci cand esti infinit. Cand esti marginit, nu poti fi fericit. Fericirea nu este o functie a marginirii; fericirea este o functie a spatiului infinit. Cand esti atat de marinimos incat spatiul intreg poate incapea in tine, numai atunci poti fi fericit.
    Tu esti un om fericit Cris !

  9. Copilul cand se naste este dragoste pura, fiindca nu a cunoscut altceva. In pantecul mamei nu a trebuit sa infrunte niciun dusman.Dragostea este intrinseca; ura, furia, gelozia, posesivitatea, invidia, toate le va invata mai tarziu.
    Iar tu, ne spui atat de frumos ca trebuie sa invatam drumul inapoi, la copil. Sa facem efortul de a scapa de ura, furie, gelozie, invidie si de a reveni in lume asa cum am venit.
    Kiss.

  10. Liana C, nu gresesti deloc, spui foarte bine ce spui… Copilul din noi este calea sigura spre fericirea originara. Copilul din noi este un ghid sigur si onest spre noi insine. Multumesc de intelegere..

  11. „fericirea este o functie a spatiului infinit. Cand esti atat de marinimos incat spatiul intreg poate incapea in tine, numai atunci poti fi fericit.”
    Gabitz, cred ca asa e, am aflat-o si eu abia anul asta. Dar niciodata nu e prea tarziu, important e sa se intample. Mi-au trebuit multe amareli ca sa inteleg ceea ce era asa lesne de inteles. Iar nemarginirea nu e greu de cuprins, e greu de inteles in simplitatea ei. E cautata mult prea departe, prin metode mult prea complicate, cand ea este atat de la indemana.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: