Descentrare

Isi aduce aminte de mine sau ma zareste in ultimul moment cu coada ochiului, ca sa ma robeasca refluxului sau stapanitor. Asa se dezlantuie promisiunea pierzaniei mele. Mostenitul si incarnatul meu zburator, piaza buimaca din care pare ca-mi emana constiinta.

Poarta-ma inapoi in acea adancitura a patului care ma incape in intregime mototolindu-ma in pozitia fetusului. Restrange-ma la loc de tihna, in punctul dens si surd al lipsei reflexiei de mine, reneaga-ma in cea mai de temut uitare. Sa plang silentios cand inteleg ca inca doare, si-apoi, cand constiintele straine-mi dau tarcoale, sa ma resorb fara de zare. Si inca nu-s obisnuita si imi pasa… Prin departarile ce ma paralizeaza, ma-nsingureaza si ma singularizeaza, ma intamplu fragmentat si fug de centru.

Eu nu am fost niciodata aici. Numele acesta nu este al meu iar constiinta mea e teapana si rece. Sunt doar un loc vacant si pe aici nu se mai trece…

Reclame

5 răspunsuri to “Descentrare”

  1. Azi. Acum. Atat. Maine din nou catre centru, cu incetul… cu blandete si lumina, cu ceilalti risipind uitarea, cu intreaga acceptarea…

  2. Cum sa nu, in fiecare zi ! Indiferent de anotimp.

  3. Super, Liana! :)))) Scurt, la obiect, concis, fara replica! :))))

  4. Lianelor dragi 🙂 , va multumesc frumos… „Indiferent de anotimp” sunt flux si reflux. Uneori culorile mi se schimba prea brusc, si ametesc pierzandu-ma de mine :))) E frumoasa revenirea, ma intalnesc mereu mai intregita..dar tot nu se merita efortul 😀 Acolo departe e tare urat.
    Asadar voua va multumesc, si le mai multumesc si celor care au stiut doar sa imi puna un „diagnostic” si apoi au disparut ca magarul in ceata. Lor le multumesc ca m-au usurat de prezentele lor incarcate si inutile 🙂

  5. am retzinut… departarile… ele paralizeaza… etc…
    departarile… indepartarile… sunt mereu actziunile noastre… nu ale centrului… si nu ma refer la centrul cercului sau al orasului natal insmnat cu un turn cu ceas ce era potrivit la ora noua si la unsprezece erea dej a doua…
    indepartarile singularizeaza… pentru ca nu suntem de fel singuri… ci creatzi si pusi in centrul nostru pe care ni-l iubim pana la divinizare… si prin asta nu facem decat sa ne indepartam…
    indepartarea de dumnezeu… in loc sa ne apropie de noi insine… ne indeparteaza chiar si de noi… iar cand am ajuns aici… da… nu se mai trece…
    eu zic… si sper… ca niciodata nu e vreme de indepartat… ci de apropiat… prin iubire… si nu iubire de sine… ci altruista.. sincera si deschisa..
    bineantzels… asa zic eu… dar pot fi si contrazis… deci sa dispar???
    si totusi iniante de a pleca… semnez…
    ovi


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: