Despre incredere

Prezumtia de nevinovatie, acordata independent de fluctuatiile vremurilor si de coloratura perceptiilor, deriva din incredere. Increderea fara unitate de masura,  care nu se sprijina pe probe si dovezi avocatesti, ci izvoraste in tonalitatile naturalului cel mai natural, ca fiica a credintei. Increderea nu ca revers al medaliei suspiciunii, nu acea deculpabilizare prestabilita prin rigori juridice, nu cantarita indelung la lumina mintii bruscate in imagini fragmentare, care niciodata nu se vor compensa una pe alta…Ci increderea ca toate sunt ceea ce trebuie sa fie si unde trebuie sa fie, in excelenta timpului „acum”, intr-o deja perfectiune a conjucturilor, si nu vreuna viitoare. Imbelsugata seninatate si plenarul accept a ceea ce este, departe de etichetari sterile care sa degenereze in teama de dublul sens, sau de interesele secundare.

Increderea, nedobandita pe vreun parcurs, prin inductii si deductii fortate, ci ca stare innascuta, este unul din gesturile absolut nobile ale fiintarii in fiinta,  scris in codul genetic al omului superior, adica omul care a depasit conditia stramta a sectorului propriu bine delimitat, a gardului de sarma ghimpata care tine departe interactiunea cu viata  prezenta in ceilalti. Vorbesc despre omul in care suspiciunea nu si-a imprastiat samanta acida. Vorbesc despre omul care nu stie de tensiunea panditului la cotitura, care reuseste sa vada in impotmoliri si rataciri doar stari embrionare ale ulterioarei intelegeri.