Mamaia mea

Locusorul acela putea oricand adaposti cel putin patru suflete vesele, dominate de o lustra galbena, prafuita si absenta… Ei, acel loc s-a mutat de cand cu trecerea ei in nefiinta…si intr-o apropiata ordine de idei a devenit spatiul caruia nu ii mai apartin nici in vreun fel, dar nici ca imi trezeste nostalgii. S-a mutat sub acoperisul meu, in mine. O spun nu fara urma de uimire, fiindca pana de curand constitutia mea sufleteasca parea una mai curand fragila si predispusa la nostalgii iscate din te miri ce si pe nepusa masa. Insa lucrurile se schimba cu vremea, razand parca in nas vechilor obinsuinte, sau mai curand naravuri sufletesti. Cert e ca acum tot ce a trecut e bun trecut acolo. Sau mai bine zis tot ce a disparut s-a mutat complet valoric in mine,si iata-ma pastratoare a tot ce pare nefiinta…

In acest fel o port cu mine si pe ea, stapana gingasa si vesela a micului univers compartimentat de la etajul noua. E cu mine si rasul ei vesel, pana si farfuriuta cu biscuiti isi are locul ei bine pastrat, undeva la unul din etajele sufletului meu. Sa ne intelegem bine, astea nu sunt simple amintiri ale muritorului de rand, nu atarna greu in urma-mi, zanganind si tanguindu-se ca niste cutii goale. Cei care se plimba cu mine pretutindeni sunt insisi acei oameni dragi, care si-au mutat domiciliul la adapostul fiintei mele, cu tot cu obiceiuri, haine, poze, rasete zgomotoase, tristeti buimace si pasagere.Pe ea o port cu mine in virtutea unei vesnicii care ne-a asigurat, nealegandu-ne musai in baza legaturilor de sange, ci ale legaturilor mai stranse, ale unor suflete surprinse de viata si inramate in acelasi tablou. Toate acestea staruie sa mi se rezume in minte ca o fotografie alb-negru, in care suntem infatisate eu si ea, in rochite vaporoase si albe de vara, tinandu-ne dupa mijloc cum se tineau odinioara fetele tinere iesite la plimbare, si zambind fericite catre fotograf. Zambind de fapt timpurilor care nu trec niciodata…

Reclame

2 răspunsuri to “Mamaia mea”

  1. Constitutia mea sufleteasca a ramas fragila si predispusa la nostalgii.Nu pot adauga la finalul frazei ,din pacate,pentru ca nu stiu daca a simti ca tine mi-ar vindeca dorul dupa ea si regretele…Nici nu simt nevoia sa ma debarasez de asa ceva.Este un zbucium sufletesc necesar fiintei mele,este plansul neterminat la disparitia ei.Prin el,si doar prin el reusesc sa mi-o apropii putin,s-o simt in preajma.Sunt constienta ca vindecare nu exista pentru sufletul meu,dar sincer,nici nu-mi doresc acest lucru.
    Iti multumesc pentru aceste randuri,pentru amintiri,pentru lacrimi…

  2. 🙂


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: