Acceptare
Isi fac din ieri un maine si din maine un alt azi nebanuit, nediscutat, neplasmuit… Li se topeste visul indraznit, ca o scanteie in lava-mama, greoaie, tumultoasa, acaparatoare, acel strabatator al lucrurilor toate, singurul ce nu e pus la incercare…
Ma asez strat dupa strat in mine fara de miscare, tind sa ma scap, sa ma salvez prin sfanta izolare…privesc si incerc fidela sa imit o planta ce se descopera ca floare.
Vad in ea ascunsa in mici grote de memorii amortite, neteda, simpla, golasa fericire, ascet inconstient, absent, incolacindu-se in cerc spre sine.
Iar ea isi vede ziua rodului, pare ca are ochii inchisi in pace, liniste, acceptare, iar daca rodul se stafideste si supus dispare, ea se continua in staticul si imaculata sa aflare, mereu de sine in sine, mereu primind cuminte o alta zi si o alta stare.
Nu asteptarii gatuite in nerabdare, nu nelinistilor ce se ineaca mereu intr-o intrebare, nu schimbului de sine in razgandire, nu deznadejdii inspre nevoia de implinire.
Veghea celor nemiscate in contemplare, sterila lor si neteda visare, trezvia sevei interioare… placida primire si cuminte intampinare, a tot ceea ce incepe, se termina si se repeta…
Supuse, inchise in eterna copilarie, imbraca oricand in ascultare tot ce la ele vine, ca sunet, ca miscare, ca lumina… Nu se refuza nici unei forme ce le viziteaza, in orice voie a Sa se pleaca si se coloreaza.
Suflul nostru inconstient intretaie o lume nestemata ce a hranit si inca va hrani doar fericitele copilarii….
Copilărie… frumos cuvânt, dar cred că i-am uitat înţelesul. Nu cred să mai trăiesc foarte curând abandonarea dezinteresată în formă, culoare, sunet sau mişcare…
Nabbú - ianuarie 13, 2008 la 5:26 am |
🙂 Nici eu nu credeam sa mai traiesc acea abandonare, dar mi-a fost dat, s-a intamplat din nou..
cristia - ianuarie 14, 2008 la 1:22 am |
O evadare in sens.
@
Nautilus - ianuarie 14, 2008 la 6:22 am |
cand nu pot altceva, ma reintorc la copilarie si simt ca lumea e iarasi la picioarele mele… 🙂
da, chiar… frumoasa copilarie… mereu…
garfield - ianuarie 14, 2008 la 9:23 am |
Oare am fi mai fericiţi sau mai nefericiţi dacă am vedea ceea ce gândim? Aşa mă întrebam citindu-ţi scriitura. Rima pe care o prinzi în ritmul tau îmi face zambetul să zabovească puţin mai mult spre fire. Acea fire zglobie şi candidă… timidă, simplă şi atât de omenească.
Poate că cele mai vii momente din viaţa unui om sunt acelea în care este foarte fericit şi foarte nefericit simultan. Deodată. Ceva trist şi frumos în acelaţi timp – ca un apus de soare.
mihai peticila - ianuarie 14, 2008 la 1:33 pm |
Nautilus, asta e. Ai ghicit 😉
cristia - ianuarie 15, 2008 la 1:16 am |
Garfield,… fiindca ei sunt singurii capabili sa mai auda respiratia plantelor si sa le observe cu coada ochiului micile miscari.. 🙂
cristia - ianuarie 15, 2008 la 1:18 am |
Mihai, poate ca ai dreptate. Poate ca viul cel mai viu se simte la confluenta fericirii cu nefericirea, un fel de nostalgie violenta a ceea ce e, ce a fost si a tot ceea ce ar putea fi. Putem cuprinde acest imens fara sa riscam imprastierea mintii? Sau a sufletului? Si pana la urma ce e rau in a-ti pierde inapoi sufletul in imensul de necuprins? Pana una alta, cea mai veritabila fericire imi pare cea a plantelor. Acel apus de care spui il traiesc destul de des, dar in ciuda frumusetii nespuse, ma consuma mult interior.
cristia - ianuarie 15, 2008 la 1:27 am |
Cat timp mai putem trai abandonarea suntem intregi, dupa, ramanem doar carcase, spoite pe dinafara de sarbatoare, incercand sa ne inselam unii pe altii…
joramo - ianuarie 15, 2008 la 8:15 am |
Esti binevenita mereu aici, Joramo 🙂 Multumesc pentru un comentariu frumos si adevarat. Si as adauga eu ca atata timp cat suntem capabili sa traim abandonarea suntem vii si suntem canale prin care curge acel flux imens ce cuprinde totul: nu ne zbatem, ne lasam traiti si cand facem asta e bine.. 🙂
cristia - ianuarie 16, 2008 la 12:38 am |
Din nou adevarata si draga !
Iar dragostea dureroasa care se naste din miezul timpului, nostalgia noastra cea de toate zilele, ea insasi larva nostalgiei celei mari si adevarate, proiecteaza-n trecut ceea ce presimte ca e destinul si viitorul nostru; cautand adanc in subterane si grotele timpului ceea ce, poate, se gaseste in aerul rarefiat al podului cu luminile sale metafizice.
gabitzubitzu - ianuarie 19, 2008 la 8:46 am |
Ramane sa ma inclin in fata unui comentariu atat de frumos si atat de pe gustul meu, Gabitz.. 🙂 In adevar si fara exaltare mi s-a intamplat, in blitzuri de luciditate, sa zaresc acel pod de care spui tu. De atunci am avut curaj sa ma lepad de naravul cartitzei..
cristia - ianuarie 20, 2008 la 8:48 am |