Orei de nicaieri

Sub streasina cate unei clipe, acolo sunt de gasit, la adapostul inceputului de „pretutindeni-vesnicie”. Sau in punctul cat intepatura varfului de ac, in care fotonul abia mijit sfaraie pe cate o particula plutitoare de aer. In ora de varf a celeilalte parti , ora la care aici, strazile respira usurate, in coloane imense de abur caldut, inspre pantecele cerului eliberate. Le intuiesc dincolo de pleoapele inchise, gheizere verzi si indigo, aprinse, miez de pamant ce se detensioneaza… Ora la care fosnetul asfaltului ud strapunge racorosul plafonului de nori ca sa isi ajunga siesi pana in cer, mai sus de darele lasate de cocori. Orei mele, singura care ma recunoaste… Ora la care dragonii, acoperindu-si spinarile zimtate cu aripi muiate in fosta luna, pe acoperisurile blocurilor se aduna. Si dorm… Ora de echilibru intre plus si minus, ora de gratie in care, din tot ce ai foit in ganduri ramane in simpla marturie o boare, si o poarta pana la mine, frecventele de unda calatoare… E adapost in ora doar de mine depistata. E liniste, este respirul tau domol si drag, e fosnet cateodata.

Cu ochi mangaietori si calzi, astfel imbracand a mea privire, isi duce la buze degetul, asa, a mic secret, si nu a uneltire. Ii raspund cu acelasi gest, de confirmare, apoi, aproape in acelasi timp, cu aceeasi pacifica miscare, ne intoarcem privirile pe geam, spre a imaginilor repetare. (Cu coada ochiului observ cum el dispare…) Serpuitoarele lumini alearga indarat, cladiri acoperite de omat se profileaza mai inalte decat sunt, zvonul de departare surd, masina supra etajata, si aburii fierbinti iesind din vreo canalizare sparta. Noaptea in zorii tineri se contracta… Antene de pe blocuri sub zboruri ilicite se apleaca…

Ma uit din nou la scaunul de alaturi: e gol dar tremura in el miscarea pentru o secunda in trupesc improvizata. Fereastra mea, fidela, strazi inmuiate in zori mi-arata. Imi masor cu priviri doar de mine stiute, gandurile fara grai cu imaginile citadine mute. Tot ceea ce cu indulgenta se mai potriveste este punga aceea goala ce in curenti inalti de aer se roteste. Si un furnal cazut din drepturi inca timid tuseste…

Nu mai e nimeni sa-mi adulmece privirea, si totusi simt cum ma respira ca intr-o acoperire, o trecere, o umbra vie. Simt pace si inchid ochii doar sa ma invart un pic in mine si in orasul fara de coline… Si cert este ca daca am sa cad, caderea se va face doar in sus. Si clar imi e ca daca autobuzul doar putin va derapa, un suflu cald pentru o clipa prin aerul domol il va purta, ca apoi sa-l aseze inapoi pe ruta strazilor de completat. Si chiar daca autobuzul este rece, aici pe scaunul pe care stau se simte cald. Ca sa mai treaca timpul ma prind cu mine, ca daca ma cobor si iau strada inainte la picior, ceva se va indura sa ma aduca acasa in zbor. Ma uit la scaunul de alaturi…gol. Inspre amintirea lui duc degetul la buze, in acel semn linistitor, si o suflare calda, se aude in urechea dreapta: „Sssst…” In ora cu care fara aripi ma urc si ma cobor, la ora intersectiei eterne, ora la care te traiesc departe de spatii si de vreme…