Doua ganduri

Fierbem, clocotim cu tot cu univers, intr-o imensa oala de pe care cineva tocmai a ridicat capacul si se uita. Suntem descoperiti si nu vom mai gasi complicitate in nimic. Pentru o vreme… Dupa care vom rasari la polul central al Fiintei si ne vom aminti de Unul.

***

Cazand la intelegere cu o dorinta ardenta, simtita astfel din viscere pana-n plamani si creier, al carei obiect va aparea chiar si imposibil, legea corespondentului ne va aduce in punctul de a descoperi mult cautatul, creand. Nu vom stii aceasta pana cand inconstientul nu ne-o va dezvalui incepand cu chiar cel mai inaparent si ininteligibil vis.  Apoi, inevitabil, momentul de rascruce, cand fiecare din noi ori isi va aroga meritul de a fi dat forma doririlor, ori isi va recunoaste actul de a descoperi ca fiind o previzibila desinenta alipita intregului inspre eterna glorie.

Aceeasi

La intorsura unei virgule, in mod razlet, neasteptat, ma lepad de vesmantul greu, intarziat

 Apoi, facandu-ma covrig, pe pat, ma lupt sa imi sarut genunchii si imi scrantesc un omoplat…

Ape tulburi

De ceva vreme sunt intr-o zona a mintii, deloc primitoare, un loc bizar cu ploaie mocaneasca si fara culori. Am vise din acelasi domeniu psihic, care se inchid in fiecare dimineata cu amenintarea: va urma. Seara se reia apasarea in alb negru,  cu rude apropiate care graviteaza ingrijorator in jurul aurei mele. La marginea unui drum asfaltat de tara stau insirati cativa de-ai mei, imbracati sumar si in expectanta iritanta. Printre ei e unchiul Sandu, trecut la cele vesnice de cativa ani buni. Nu se dezminte nici de acolo de unde e, sau mai bine zis, nu s-a dat pe brazda nici mort: imi trece pragul viselor la fel de badaran ca  pe vremea cand era pamantean: la bustul gol, cu bulbul burtii sfidator de impardonabil, si lasandu-se la fel prada curiozitatii sale marunte de provincial, adica uitand sa isi controleze mimica dezordonata a fetei cand cu mainile in sold se holbeaza. Restul rudelor care stau la marginea drumului sunt dintre cele in viata, dar oricum, asteptarea lor fix acolo, in buza strazii, ma nelinisteste profund.

Apoi, urmatoarea seara, visul isi respecta promisiunea nesolicitata si isi reia cursul sub auspiciul unui spectru si mai intunecat si al unei framantari si mai pregnante. Levitez, insa impotriva vointei mele, si apoi zbor incet, impinsa de la spate de o forta vicleana si obscura, care ma plimba din camera in camera, in casa copilariei mele. Casa se prezinta austera, lipsita de decoratiunile afectivitatii care in realitate o impodobesc si acum.  Plutesc prin casa asemeni pasarilor, cu burta in jos si capul inainte, pana in dormitorul meu. Forta nevazuta ma impinge de talpi inainte, pana ajung cu capul in plasa de tantari de la fereastra, si aici fac un efort extenuant sa imi schimb traiectoria, numai ca sa nu ma trezesc in picaj liber, si apoi facuta bors pe asfaltul din fata blocului. Cu chiu cu vai ma redirectionez in zbor pana in dormitorul mamei, unde pe pat sta chiar mama, creionata in tonuri de gri intunecat.  Aici mama reuseste sa ma coboare langa ea, si sa imi spuna repejor ca trebuie sa stau de vorba cu un preot “cu ochii in ochii lui”. Ceasul de pe noptiera ei arata limpede ora 2:43. Indemnul mamei ma lasa usor descumpanita, din moment ce si in vis ma astept ca ea sa stie ca eu nu prea mai dau pe la biserica. Descumpanirea nu ma paraseste nici cand sunt transportata la loc pe pamant in patul meu, in deplina stare de trezie. Dupa prostul meu obicei stau cu ochii mari zgaitzi in intuneric, si imi analizez visul cautand intelesuri samanice si mesaje subliminale. In stanga mea ceasul meu arata blurat ora 2:20.

Ce m-ar mai intinde Freud pe canapelele lui…

Dor

Dorul ca neputinta de a asimila ansamblul.

Cineva spunea de mult ca nu iese prea des in lume de teama ca nu va primi destule complimente. Asta imi starneste zambete de recunostinta si imi aminteste de sinceritatea bruta care iese sa se scalambaie doar cand suntem al naibii de singuri dinaintea oglinzii. Pasim stingheri amestecandu-ne tern in multime, insa in cele mai seducatoare ganduri ale noastre, calcam tantosi in uralele interminabile ale multimii, facandu-ne cu greu loc printre strigatele  de admiratie.

Mai ieri

Tin minte strada asta si cred ca si ea imi recunoaste ghetele sporadic lustruite. Am parcurs-o in vremuri care azi par traite de altcineva, vremuri cand singurele mele griji ar fi trebuit sa fie distractia si deprinderea mestesugului de a fi un om bun. Dar, cum bine stii, nu intamplarea face, ci natura noastra, sa irosim vremea jocului cu inchipuiri fara temelie.

Abia acum imi suna familiar dar pierdut, sunetul picurilor reci de ploaie pe tabla zgribulita a pervazului. Si o data cu mirosul asta care inteapa amortit fundul narilor imi reprosez acum ca gerul mi se parea deprimant (oare de ce?) si nu ma urcam pe sanie fiindca inca de pe atunci imi temeam posibilele caderi. Vroiam sa iti spun ca tocilarul care ascutea “forfecute si cutitase” inca mai traieste. L-am auzit acum o luna strigand, mai stins ce-i drept, ca inca ne mai poate servi, in caz ca ni s-au tocit “taisurile”. Da’ noi tot tineri suntem, doar ca mai apusi. Si pe unii din noi inca ii incanta melcisorii din lapte presarati cu scortisoara.Prea putin observam atunci cat de rustic se incolacea fumul caselor spre cer, sau cum motaiau golase si stinghere amiezele de toamna tarzie. Fiindca in vremurile cand se petreceau toate astea  trageam nadejdi serioase ca timpul va trece mai repede, si noi ne vom trece o data cu el, devenind mari. Din ce in ce mai mari…

Frisoane

  Gutui pe jumatate putrede la ultima strigare

  gri saturat

  urme de somn ramase-n cerul gurii

  si-un pic de umeda paloare .

In fine, unul din cele mai urate lucruri care mi s-ar putea intampla ar fi sa simt intre mine si Dumnezeu o distanta atat de mare, incat de lehamite si deznadejde sa nu o mai pot parcurge. Sa cred ca cerurile ma sfideaza si sa renunt la ele ar fi inceputul promitator al ultimului sfarsit. Nu Dumnezeu s-ar sfarsi, ci eu din El m-as desprinde, frangandu-L.

Astazi si doar astazi din toata intinderea vietii mele ce a fost si ce a mai ramas de trait, I-am prins fara sa vreau un gand. Un gand din acelea de-ale Lui, rimand cu linistile ogivale ale boltilor neincapute, un gand ca un miez de sfera, acompaniind tangential rasunetul intrebarilor mele. O parere de rau dumnezeiasca, pe care nu ma incumet sa o demontez stiindu-o intemeiata.

Ma las cuprinsa si, da, am nevoie de intregul soare si deopotriva de toate intemperiile Tale, ca sa devin mai om decat sunt, si ca sa invat ca mi se cuvinte totul din ce mi-e pus deoparte, dar niciodata mai devreme de termenul stabilit. Am nevoie de praguri si piedici, si de toate intampinarile Tale de dupa. Am nevoie sa cresc prin Tine ca sa te pot iubi indiferent de vreme.

…

In repetate randuri am deservit tacerea rupandu-i hainele atat de simple si obligandu-o sa se explice. Dupa aceea, de fiecare data m-am inapoiat ingretosata, ca de un ceva greoi si ranced care mi se agata de radacina limbii. Nu mai zic de suflet care se zburlea la mine si cu repros mi se arata zgribulit, caci il expusesem din cale afara prin egotice cuvinte. Vazand asa, cu timpul am ales din ce in ce mai des tacerea, nobila reintregire prin  care am aflat cum sa nu ii mai traiesc pe ceilalti, si cum sa ma traiesc pe mine (si asta fara sa rup vraja care ma invaluie inca de cand m-am nascut).

Abandonez des intregi procesiuni lexicale pregatite temeinic de pelerinaje lungi inspre poarta lui nicaieri. Ma indeamna nevoia de mine sa ma asez la umbra ta… Si cuibarita bine intre doua timpane amortite si inima care incearca sa isi regleze ritmul atator nelamuriri pasagere, sa mi se intample atatea amanari frumoase pentru niste raspunsuri care oricum maine nu vor mai valora nimic.