Rupturi netimbrate

Nu m-am mai oprit niciodată din plimbarea aceea de 4 dimineața. O parte din mine, carevasăzică cea de esență, aceea mai importanta dintre toate, a rămas agățată in bucla temporala a acelui 4 dimineața, călcând în recele saturnian al iernii tinere. Cu indecența inocentă a adolescenței care refuză să plece, condamnata la acel tip de fericire de care se devine conștient doar retroactiv, strecurându-ma aburinda printre excavatoarele flagrante ale eternului Tomis III. Captivă într-un fericit incident cuantic, un fel de scurtcircuit spațiu-timp-percepție. Un amestec tangențial de infatuare dupa vremurile prezente și încântare de sine. Atunci ma escortau muzele. Oriunde și mereu. Sunt prinsa acolo, printre buldozere și în vânt saturnaliu. Traind în inspirație, ca parte de început a respirației. Nu expiram niciodată. Trăiam într-un inspir continuu.
Am știut mereu ca voi ajunge sa îmi lipsesc. La răscrucea dramatica a lipsei de mine. Si mi-am lipsit in crâncen. În plâns. In gol de sine.
Ca să ma regăsesc azi, prinsa în pașii acelei plimbări de acum o mie de ani, la ora 4 a dimineții, diafană trecere a mea prin gânduri de jumate de respir, printre buldozere flagrante, către tastatura ce îmi astepta încrezătoare și cuminte, cuvintele ce mereu își respectau promisiunea de a învia, si reînvia, si reînvia… O data, si inca o data, si inca o data, pentru o eternitate care e aici sa rămână, indiferent de câte ori îmi modific forma și traiectoria.

***

Nici nu trebuie sa aibă un nume. Nici de sens nu e nevoie. Logica e oricând înlocuibila. Nu căuta corespondent în dicționar. Nu e. Si nici nu se da, cu atât mai puțin se cere. Exista per se si nu isi reclama statut. Curge într-o fluenta imposibil de capturat. Dar nu își revendică dreptul la vreo forma recognoscibila în termeni tereștri. Este. Exista. In orizontul evenimentului meu. Este ceea ce este. De neclintit. Niciodată supus suspiciunilor voastre. Capabil de a mă scoate din iaduri nebănuite.
Pasibil de Raiul în care va păși o data cu mine.

***

Aici a fost liniște multe veacuri suprapuse. Liniște gravata cu versuri stângace de necrolog complezent: A fost și nu mai este/Eterne plecăciuni și regrete.
Am venit sa o înlocuiesc. Sa fac zgomot de viață, sa repun în drepturi orice virgula ratata, orice interogatie refuzata. Am venit sa clădesc frumos în orice cavitate tolerata, cate o construcție lexicala deloc compensatorie, ci vie precum memoria strugurelui din must. Genuina asemenea primului respir. Sunt aici sa pun chei și note pe toate culoarele portativului lăsat în disonanța. Nimic cuviincios, niciodată comemorativ, dincolo de granița decenței care se conformează. Ci viu și pulsatil precum fotosinteza tulpinilor eterne.

Undeva pe aproape, paletele unui imens ventilator au prins a se învârti din nou, împărțind lumina în felii egale. Fâșii lungi de lumina alb gălbuie umplu coridoare redeschise de curând.

 

Prin zambet invincibil si prin soare de mii de karate, dorul de tine mi se aseaza in orice ungher al fiintei. Chiar si cand sunt gratiata de constiinta, tu reusesti sa fii acolo, cu chip si nume.

Sunt insorita. Incep sa rad din inima-rasare. Ma compun din zenitul-aflare si apoi  imi mai permit cate’o inserare cand sa apun abia soptit pe-al tau obraz…

disenchant

 

this cage can only feed the barren dream

this barren dream can only feed the fear’s whelp

howling, deep, in the enchanted drought

Rupturi netimbrate

In preajma frigului strigat de plopii umezi, ma patrund de un soi de emotie pana acolo unde nu mai rezist si inchid ochii.  Apoi mai e si chestia aia ca stiu sa ma veselesc laolalta cu strunele inchipuite, sau ma fericesc de una singura tiparind in minte taramuri pe care mi le-am promis macar inspre batranete. Desi, din cate stiu, sunt singurul om care nu va imbatrani vreodata…

***

Fiecare tigara fumata cu adevarat, din suflet, fara superficialitate, mai intarzie declansarea normalitatii cu cateva minute. Daca pleura s-a infoiat sub adierea fumului, e semn bun cum ca intentia a fost retrogradata la nivel de gand inofensiv.

***

Aproape din greseala iti surprind chipul in toate cele pamantesti. Azi dimineata, spre exemplu, te-am gasit fix in miezul aburind al soarelui din Agigea. Rasareai. M-am bucurat pentru a nu stiu cata vesnicie…

***

Azi-noapte eram intr-un tinut inghitit de orizonturi muntoase. Un imens intins de zapada, fara urme de incaltari… o singura cararuie tesuta cu finete care se pierdea intru inainte. Cerul se lasa invadat de un soare coplesitor, nu viscolea, iar zapada tacea. Nu voi uita acea tacere, imi struneste si acum timpanele.

***

L. pare ca emite pe o frecventa calma si neutra, si fara sa se indoape cu toptanul de informatii uneori agresive, le primeste doar temporar, le sorteaza, si apoi le repune in circuitul natural al energiilor care trebuie sa umble… Sta pe fotoliu, picior peste picior, si pe tot parcursul discutiei nu se framanta in loc asa cum o fac eu. Cand ma asculta nu inclina capul intr-o parte asa cum fac eu (semn de slabiciune si nesiguranta), iar mainile si le tine la un loc, relaxate, timp in care eu imi misc nervos inelele de la mana stanga cu degetele mainii drepte. Eu inca vomit peste tot pe jos prin cabinetul ei  probabilitati intunecate si prognoze ingrijoratoare, spatii stramte, inchizitoriale, critici, acuze. L. nu se misca din fotoliul ei ca sa ma ajute, singurul care sare sa ma tina de cap e piticul din bucatarie. De unde naiba a aparut si asta? Parca il lasasem acasa…

***

 E bine de stiut, dar cred ca m-ai invatat deja pe silabe, ca in toate hidoseniile mele exista un zambet absolut detasat, in toate caderile mele am mereu siguranta ca nu imi voi zdrobi piciorul de pamant,  din toate intunecimile mele transpare intotdeauna o lumina.

Dumnezeu ma iubeste.

 

Fara intoarcere

 E vie. Vii sunt cuvintele ca pestii lucitori in helesteu. In Inceput au fost tipate, crunte, in prasele. In veac totul tresalta atat de viu in linistea graita!  Adevarata clipa inca se intampla pe undeva pe aproape. In ea e sarbatoarea uimirii fara de sfarsit, un freamat de lumini si sudoare a Facerii, unde candva am fost poftita, acum sunt doar comemorata. 

Aici se afla marturia scrisa a unei Mangaieri. E vie.

 

Lui Paul

Cum stai tu, suflete, cuprins azi de pamant si moarte

Sfidat, neplans, uitat de-atatea mere vii si coapte?

Sunt obosita si mult imi e greu sa imi port mintea pana maine, e o povara greu de descris in cuvinte. Nu imi place ce imi aud urechile dinspre interior, e un vacarm clocotitor acolo, ceva ce nu primesc sa aflu, dar vine inspre mine. Alaltaieri m-am privit in oglinda staruitor, sfredelitor. Mi-am smuls un ranjet de toata grozavia, si apoi m-am clatinat. Ai mai pomenit asa ceva? Sa te accepti doar fiindca nu ai incotro? O capitulare de toata jena, in baia unui bar tarziu de rataciti.

Toata iarna asta ciorile au scancit ascutit,  umpland in ciorchini grei castanii. Nici noaptea nu taceau, aveau mereu un ceva gutural sa isi spuna. In somn le auzeam forfota intunecata a aripilor, tot razgandindu-se de la o craca la alta. Asa cum eu stiam de ele, si ele stiau de mine. In atatea saptamani reci de pribegie si somn pe apucate, au avut vreme sa-mi cunoasca si mie nelinistea din asternuturi. Ne cunoastem, ne simtim, am trecut impreuna peste iarna asta, care nu s-a indurat nici pana azi sa se sfarseasca. Ele mi-au invatat chipul, iar eu, de partea cealalta a ferestrei le-am cunoscut ritmurile: in zori croncaneau adunarea si intr-o clipa innegreau cerul rotindu-l de doua trei ori, ca apoi sa dispara pe campuri inghetate dupa hrana; pe inserate hasurau iarasi cerul, insirandu-se frematat prin plopi si castani golasi. Croncaneli, scancete, aripi atingandu-se de aripi, gainat plescaind lipicios pe asfalt.

Mami, ma nasc din nou, de data asta nu pe un camp inverzit si nici in bratele unui barbat. Ma nasc!  Revin. Sufletul a gasit o poarta deschisa si a iesit pe acolo, manz sprinten, saltand….

Diguri de marcasit

Nocturnele septembriene isi depanau apartele firesc in vecinatatea digurilor de marcasit, atat de fluent si nelumesc, incat nici eu, nici ceilalti nu aveam cunostinta despre ce se petrece cu noi. Digurile erau grele, cat timp noi eram usori si cumplit de neimblanziti. Erau dense si adanc innoptate in sine digurile…cam pe cat de impotriva naturii coexistau veacurile nestemate in acel singular septembrie. Ireperabilii noi, auzeam imensul fara a-l asculta si fiecare se legana pe propriul fus orar. Eu, cea mai fericita dintre toti, fiindca ma purtam tot timpul in penumbra, adulmecam in imprejurimile celeste, pe jumatate convinsa, induplecarea stramosilor lumii. Totusi perplexa si ignoranta, deloc pregatita sa ma promit unor astfel de dezordini inca nenumite, ma intorceam la sublima obligatie de a fi tanara alaturi de ceilalti. In nepricepere, crezandu-ma rastalmacita de voci clandestine, imi stergeam nasul cu maneca si imi cuibaream mai bine spinarea in digurile de marcasit. Netimpurii, si totusi neintarziate.